Paradigma omului deștept

     Omul deștept percepe realitatea cu un grad sporit de obiectivitate. Reușește să se detașeze de evenimente și să privească lucrurile ”din afara cutiei”. Fiecare incursiune în stratosfera realității îi amplifică perspectiva și-i dă satisfacția de a observa structuri și fenomene greu detectabile. 
     Omul deștept știe că este deștept. Își recunoaște superioritatea și își adună gram cu gram aroganță pură. Are explicații aproape pentru orice. Posedă detașarea și vederea în profunzime în egală măsură. Înțelege mecanisme și face prognoze. Prognozele se adeveresc. Cercetează și descoperă realități din ce în ce mai copleșitoare. Ajunge la nivelul în care se crede stăpân: stăpân pe sine, stăpân pe situație, stăpân pe celălalt. Este superior. Își poate genera propria existență.
     Începe să facă planuri complexe. Reușește să pună piciorul pe vârfuri neatinse. Se întoarce cu fața spre vale. ”Ce departe am ajuns!” Frământările mărunte ale semenilor lui îl fac să zâmbească îngăduitor: ”Fiecare face ce poate!” El poate să se redefinească. Poate să facă orice își dorește. Își ține respirația, deschide gura și strigă ”Eu pot!” Respiră umanism, transpiră umanism și se hrănește cu el.
     Privește în sus: ”Domnule, te rog să te dai le o parte din calea mea! Mă incomodezi! Nu te mai potrivești în peisaj! Ești plăsmuirea celor de jos, cu frământări mărunte. Eu mă descurc și fără Tine! Nu am nevoie de Tine! De fapt, nici nu exiști!”
     Cel de Sus, îngăduitor, se dă la o parte. Îl lasă să își savureze înfumurarea.    
     Aș vrea să-l cunosc pe omul acela deștept care în timp ce urcă, coboară, care în timp ce înțelege lucruri ascunse, se amestecă mai mult în mulțime și care atunci când privește în sus întinde mâna în semn de salut.
     Când o să-l întâlnesc, o să-i cer să mă învețe și pe mine să fiu un om deștept.