De ce îngăduie Dumnezeu suferința

     Postare adăugată în urma lecturii articolului scris de Dheus. 

     Aceasta este principala întrebare pe care ateii o folosesc pentru auto justificare. Aceasta este întrebarea la care creștinii nădăjduiesc să găsească răspuns. Este întrebarea noastră, a tuturor și toți avem variantele noastre de a ne raporta la ea.
     Ieri am condus pe ultimul drum o prietenă ce s-a stins prea devreme. Întreaga ei viață a fost marcată de suferință. Treizeci și patru de ani de dezamăgire, durere și înstrăinare. A fost părăsită de părinți, mereu cea abandonată, toată adolescența a petrecut-o în spitale și tinerețea la fel.
     Am cunoscut-o întrebându-mă ”De ce?”, am pierdut-o cu aceeași întrebare pe buze. Cine poate descrie senzația de amar a sufletului care nu poate să vadă dincolo? Ne agățăm disperați de orice crâmpeie de speranță. Ne cățărăm pe orice rădăcină de încredere încercând să ajungem tot mai sus, mai sus de suferință, mai sus de durere, mai presus de noi.
     Cât de mult durează între noi și dincolo?
     Viața este o clipă și moartea la fel. Iar DINCOLO cel mare nu trebuie să ne tulbure. Este și aici și acolo, pentru că viața este pretutindeni. Restul este somn.
     Suferința nu este invenția lui Dumnezeu. Există un alt dumnezeu care a creat asta. Un dumnezeu pe nedrept numit așa. Credincioșii îl contemplă și cred că este Cel Vrednic de Închinare. Ateii sunt intrigați de un astfel de stăpân.
     Aș vrea să mă urc în vârful lumii și să strig: ”Oameni buni, nu acesta este Dumnezeul nostru!” Dumnezeul nostru cel adevărat este Cel străpuns de suferința lumii, Cel ce a băut paharul ei până în drojdiile ei cele mai amare, pentru a ne scoate din ea!
     Celălalt dumnezeu, stăpânul actual al lumii, cel care se răsfață cu suferința noastră, știe că mai are puțină vreme. Acum e vremea lui.
     Apoi va veni veșnicia, veșnicia Adevăratului Dumnezeu. (va urma)